Mereu exista ceva care ne tine in trecut. Intrebarea este daca cicatricile noastre ne poarta pe noi sau noi pe ele! Poate intr-o zi lamele cuvintelor vor fi pe deplin inlaturate, dar pana atunci vestigiile sunt peretii prezentului.
Mereu exista ceva care ne tine in trecut. Intrebarea este daca cicatricile noastre ne poarta pe noi sau noi pe ele! Poate intr-o zi lamele cuvintelor vor fi pe deplin inlaturate, dar pana atunci vestigiile sunt peretii prezentului.
Întind mâna să cuprind ce înseamnă să respir….nimic nu e acolo, nimic nu e aici….totul e în mine şi va rămâne închis.

In sfarsit, a iesit si soarele; mai impiedicat, sfios si pe jumatate ascuns intre nori. Atmosfera incepe sa se incalzeasca. Macar ultima parte este in sincron cu nervii mei incinsi. Primul zambet silabisit a fost ieri. Zi care in ochii mei merita o nota de cel putin 9, umbrita doar de o iminenta migrena. Ar fi fost mai buna daca as fi putut fi eu in locul baietelului din poza sau daca ma umbrea pe alocuri pata de azur. Dar ma declar multumita de cum au inceput ostilitatile primaverii!!

Am revenit, cu si mai putine forte dupa un inceput de martie invalurit in negru. Resursele mele au fost cam limitate, dar rabdarea mea se pare ca a fost mai multa decat orice impediment din afara.
Urechile mele au prins numele unui alt serial, pe care nu l-am cautat mult timp dupa ce mi se spusese. Acuma ca am inceput sa-l vizionez si sa-l savurez am impresia ca este ceea de ce aveam nevoie in momentul de fata. Interesant de subliniat este ca intotdeauna tema preferata a privitorilor va fi iubirea. Iar daca reusesti ca si regizor sa combini sentimentul acela magic dintre doi oameni cu suficiente probleme si incurcaturi si cantitatea suficienta de nuditate; atunci o sa ai un succes garantat. In concluzie, Californication… si nimic altceva de adaugat pt ca orice altceva ar fi de prost gust.
Cat ar trebui sa ma zbat eu si cat ar trebui sa investesc in asteptare?
Sunt dezamagita complet de oameni. Oare chiar toti o luaram razna? Sau scopul nostru e sa ajungem animale?
Fiecare fibra tanjeste dupa o atingere crepusculara, dupa o gura de aer proaspat. Celule mi se ingramadesc in privire si apoi intunericul amplifica imaginile pentru a le face reale.
Dupa o serie de tentative de a-mi recapata constiinta, am renuntat sa vad lumina. Ce sens are sa-mi clatesc ochii in raze de luminite diafane daca ele nu fac decat sa strapunga valul intunericului din viata mea? Mai bine sa ma scufund in cel mai adanc abis pentru a stii cum sa ma ghidez decat sa orbecai dupa o sansa de raza. Poate alta data imi va fi si mie dat sa fiu fiinta intreaga in fata altcuiva.
Zambetul e la fel de dureros, regretul meu e la fel de imens. Nu voi avea puterea sa spulber fericirea cuiva, chiar daca asta ar insemna castigul meu. Retragere e numele meu si incerc sa il accept, asa cum accept intunericul care ma cuprinde acuma. Adun in mintea mea motivele pentru care as aduce la lumina rece a zilei adevarul noptii si nu gasesc unele suficiente sau destul de bune sa reziste indoielilor care vor aparea. Nimic nu mai pare a fi ce a fost si toate conceptiile cad una cate una. Ce mai ramane dupa ce ti-ai dezgolit inima si intentiile, cotloanele ascunse ale gandirii tale? Reprosul sau neintelegerea din ochii altora. Ce argument as putea sa mai aduc in favoarea mea cand pe cel suprem nu pot sa il pronunt?