O zi

Azi nu am plâns şi nici nu am râs…azi nu am mers şi nici nu am venit…azi nu am luat şi nici nu am dat…azi nu am tăcut şi nici nu am vorbit cu tine…azi nu am făcut planuri şi nici nu le-am dărâmat… azi nu am construit palate şi nici nu le-am distrus…. azi am făcut ceva mai semnifcativ decât să tâjesc după o vorbă întârziată! Azi am trăit pentru că sunt întreagă, nimic nu lipseşte şi totul se va completa. Şi dacă ţii cont că totul se schimbă, atunci gândeşte că uşa promisă a fi deschisă este posibil să se fii închis sau mutat. Fereasta freamătă de la vânt şi corpul inert de oboseală se uită absent la jocul umbrelor şi al vocilor. Azi a fost senin, mâine…..

Bună, mă mai ţii minte?

Întind mâna să cuprind ce înseamnă să respir….nimic nu e acolo, nimic nu e aici….totul e în mine şi va rămâne închis.

Aminteşte-ţi de prezent

Amurgul îşi strecoară fâşiile de întuneric asupra camerei. Foşnetul copacilor din faţa geamului meu se aude ca o ameninţare sumbră a ceea ce poate urma. Îmi întorc privirea către masa pe care zac foile care cu greu le-am salvat de la focul purificator al ultimei crize.  Ce ar putea să urmeze acuma? Când totul îşi schimbă forma la fiecare 3 minute? Totul se poate nărui, dar la fel de bine totul poate reveni la forma iniţială. Forma lor de dinainte de momentul zero al prăbuşirii. Privesc cu ochi sticlos la clipele din urmă…  Nu mă mai atrage nicio urmă de sentiment blând. La răscruce mi-am ales destinul şi astept să fie vremea mea. Amintirile nu sunt decât o modalitate de a mă atrage în abis. Refuz.

Foşnetul se precipită şi se extinde… bubieli în jurul meu. Se întrevede ce trebuia să fie. Întorc spatele şi pironită asupra luminii pâlpâitoare a focului arunc şi ultimele suveniruri ale celui care am fost. Frunze, vânt, fum… Mai departe, spre un alt foc mistuitor mă îndrept ademenită de privirea calmă de azur. Îmi cântăresc în minte dimensiunile dezastrului pe care îl pot provoca. Linişte în mine. Foşnetul e aproape. Înţeleg chemarea ascunsă în mine. Pornesc. Dincolo pare mai luminos şi mai frumos. Instanţe ale trecutului se furişează în dreapta mea, stânga le elimină treptat şi irevocabil. Ochiul de jar mocneşte în mine şi îl las să mă cuprindă. Ştiu că mâine nu va mai fi un aici sau un eu, dar va fi un acolo şi un alt timp.

Împachetez cu grijă ultimele foi şi le privesc perpelindu-se. Nimeni nu va ştii, nu va bănui cele petrecute. Cu mişcări mecanice de forfece metalic se taie ultimele conexiuni. Liber şi disponibil. Îndrăzneşte acum să atingi prezentul.

Iarăşi pe culme

Azi am fost pe val…cuvintele ieşeau fără să mă străduiesc prea mult, am avut nevoie doar de  tastatură şi de un monitor. Nici nu mai simt golul ce se îtinde înăuntrul meu. M-am obişnuit cu el, chiar mi-ar lipsi dacă nu ar mai fi. Şi nu se întrevăd semne de o altă rezolvare, pentru că nu vreau să fiu eu cea care pune piciorul în prag. Pot şi eu la fel de bine să ignor elefantul roz din încăpere şi să-l ocolesc atunci când începe să ocupe prea mult spaţiu. Şi frumos mai este elefănţelul nostru, l-am îngrijit bine.

Mai am răbdare. Şi în plus, mereu revii la mine în vise, nu renunţi la ceea ce vrei să-mi spui. Vorbeşte!