Postcard

După zile petrecute în micul meu locşor din oraş, orizontul mi se lărgeşte odată ce privirea îmi curge lin peste culmile din zare.  Aerul curat pare o binecuvântare şi îmi deschid palmele pentru a-l aspira cu întreaga fiinţă. M-am delectat nu numai cu atmosfera parcă primenită, dar şi cu zâmbetul inocent şi plin de cunoştinţe ascunse ale celui care nici primul an nu l-a străbătut complet în viaţă. Baterii  reîncărcate şi griji închise în cufărul neliniştirilor lăsat în colţul crepuscular al camerei. Coline neregulate şi masive impun tăcerea şi contemplarea. Pete de azur peste tot, alături de nori şi de crengile semi-dezgolite ale copacilor. Dar nicio pată ca cea pe care o vedeam de câte ori închideam ochii, obsedant şi pedant.

Timp de sculptat veşnicia în lumina zorilor şi în privirea candidă a mielului care zburdă peste câmpul înverzit.

Fobia

O gheară de lumină se prelingea pe peretele scufundat în mâlul construcţiei de visuri. Se îndrepta rapid spre centru, încerca să se strecoare repede pe toată suprafaţa pentru a o descoperi vederii oarbe. În încercarea de a trece neobservată s-a ciocnit cu ultima fărâmă de speranţă rămasă într-un colţ sub dărâmăturile aşteptărilor.  Astfel,  pe furiş un mic spaţiu a apărut pentru o pată de culoare, un palidă tentă de azur care să suplinească şi împlinească.  Aburul călduţ şi azurul primăverii nu sunt decât raze superficiale de UV-uri pentru ochii neobişnuiţi cu altă sursă de lumină decât cea reflectată de pe mâzga lacului de lacrimi vărsate în inconştient. Fobiile cresc şi se înmulţesc nestingherite de prezenţa pândarului, pământ propice pentru paranoia. Noroc să fie sau doar prilej fortuit apariţia apatiei cauzate de astenia de primăvară? Indiferent de răspuns braţele se deschid în întâmpinarea apatiei şi anemiei! Iar gândul meu obscur întinde tenacule pentru a cuprinde tremurul ochilor răzleţi, pătaţi.

Bizzaro-world

Dimineaţa se mistuia încet în lumina ledurilor de la monitor şi tastatura. O nouă  zi pregătea un atac surpriză asupra simţurilor mele.  Acuma nu îmi rămâne decât tăcerea, liniştea completă şi reconfortantă. Alteori căutată şi dorită; acum doar apăsătoare şi parcă mustrătoare pentru torentul de cuvinte pe care le-am absorbit aseara.  Aşa că astăzi sorţi au decis. Muţenie prin obligaţie şi nu prin alegere. Iar dacă se iveşte tentativa de a exersa glăsciorul se pedepseşte printr-o tulburătoare mixtură de geamăt şi de scrâşnet de hârtie.  Mă uit cum se preling valuri de aburi de pe marginea cănii şi încerc să le sorb în mine cu nesaţ. Uitasem că azi nu e nimic real şi am atentat la un Jedi mind trick pentru a apropia până la confuzie mirosul cafelei cu pata de azur.

Buna din nou si de la inceput

Descopăr cu stupoare că mi-e din ce în ce mai greu să mă desprind de privirea sfredelitoare care se reflectă în oglindă. Şi asta pentru că nu sunt ochii mei cei care se uită la mine cu sclipiri de inchizitoriu.  Schimbarea de scenariu se pare că  a avut un efect compromităţor, pe care nu-l prevăzusem. Personajele pare a fi aceleaşi cu mici modificări, nu se mai acceptă orice fel de comportament, pentru că nu mai suntem la grădi unde personalităţile noastre erau în formare. Cu unii este posibil să o iei de la început, dar cu unii nu se mai încape în această formulă de noutate. La fel ca orice progres şi pas înainte, ceva anume se va pierde pe parcurs – fie că ne place, fie că nu. Dar unele sentimente şi gesturi rămân întipărite în memoria senzuală a corpului ca mici particole înfierate în membranele celulelor. Întinsă comod pe canapea, în mod inconştient mâna îmi atinge locul fin de pe gât unde au rămas urmele buzelor tale calde. Sărut aproape furat în timpul îmbrăţişării şi în acelaşi timp gest de intimitate care surprinde o altă latură a fiinţei umane.

Nu încă sau nu azi

Feţele se îmbinau şi se îngrămădeau în jurul meu, dansând parcă pe valuri de ceaţă ieşite din creierul meu ce se consuma mocnit. Nimic nu era mai clar decât durerea surda din mâna dreaptă. Încercând să o ridic am răsturnat visele atent adunate în bol şi s-au făcut ţăndări pe gheaţa lăsată de aroganţă.  Sentimentul de copleşire era la apogeu şi nu îmi rămăsese decât să mă retrag în umbra caldă a fiinţei ce am fost.  Am îndreptat privirea spre el sperând să îi surprind sclipirea dar locul era gol.  Azi nu pare să fie memorabilă, dar ziua nu s-a terminat şi este la îndemâna mea să schimb scenariul sau personajele.