Poate ca nici azi nu imi voi ridica cu senintate privirea, dar negurii s-au spulberat aleatoriu pentru ca ti-am ghicit suflarea fierbinte in directia mea. Imi astept verdictul, imi astept soarta si pedeapsa. Dar, stai, astea is deja aici: m-am nascut si e suficienta pedeapsa.
Sper ca tu vei fi cel care umple spatiile vietii mele fara ca tu sa-ti dai seama de asta. Mai distractiv ar fi daca ai si stii. Am sa te anunt, am sa te astept, am sa te invalui si am sa te impart ca sa te cuceresc!
Cuvintele sunt doar metode de a exprima ceva. De ce le consideram arme?
Nu sunt inca dispusa sa uit si sa trec peste….. astept sa deschid ochii spre nemurirea din abisul albastru patat
Ce e o masca decat o personalitate fardata? Nu voi, masculii si dominatorii secolului nostru sunteti cei care sustineti si urmariti numai vanat misterios? Si ce e mai misterios decat o masca a carei identitate vrei sa o afli?
Hai moncher sa ne ascundem ca sa ne descoperim in complicate si complexe, inutile si inapte intalniri si cuceriri. Nu vom fi niciodata per total in forma cruda in fata cuiva, pentru ca nu pentru toti aveam aceeasi atitudine si nici nu e indicat sa ti se stie slabiciunile. Ne fardam, ne mistificam, ne mascam si ne stilizam pentru a nu fii obligati cei de langa noi sa dea fata in fata cu k* care suntem pe dedesubt.
Ai nevoie de putina estetizare ca sa nu fugi cand dai cu ochii de reflectia ta in oglinda supermarketului la care ai fugit in miez de noapte ca ai ramas fara fumuri. Depinde de fiecare cat din masca devine reala sub benevola auto-sugestie si cat ramane doar putin mister – condiment nelipsit din vanatoarea seculara.
Intorc obrazul si inca o pata romboida a mai aparut, dar geana mi se rasfrange inapoi pentru a nu deranja misterul. Si daca nu e de ajuns o masca, poate mai multe ne va ajuta sa trecem peste depresia ca viata noastra e o plicitseala si banala rutina de la un capat la altul….. “O mascã… Am s-o tachinez…”
Cu un sunet fad si surd masca a cazut, la fel cum au cazut si cuvintele dar in drumul lor au lasat urme adanci. Scopul lor era de a semnifica ceva, nu de a fi ignorate sau aruncate la gunoi pe nemestecate. Nu mi-a ramas acuma decat sa cersec iertare, sa ma tangui in singuratatea sentimentelor mele. Vei auzi vocea mea lamentandu-se si plangand in fata ta? Vei intelege ca nu am fost decat un simplu om si nu semi-zeu? Vei intelege ca nu erau doar senzatiile cele care ma atrageau spre tine?
La fel de dezolanta e si fara masca, la fel de pustiu si de deprimant este rasaritul in zori. Nimic nu va mai umple golul, pana nu se vor calma urletele singuraticelor feline din gandurile mele. Inca mai este timp sa iti faci simtita prezenta, usa nu am inchis-o in urma mea.
astept sa pot rosti cuvintele in fata! nu ma mai multumesc cu firmituri, decat atata timp cat stiu ca sunt doar firmituri . so, what’s ur pick?
Privirea incetosata se indreapta spre tavan. Nu pentru a cauta ceva anume ci ca in fata unui ecran gol pe care totusi se deapana filmul intalnirilor, al momentelor. Imagini pe care doar tu le percepi si din care alegi doar ceea ce-i convine ochiului sa re-vada.
Un zambet, o atingere, o ocheada fac mai mult acum decat toate cuvintele pe care le-ai putea rosti. Le transformi in functie de ceea ce inima vrea sa isi imagineze ca e real.
In intuneric lumea va prinde formele pe care mintea le fantazeaza. Nu este nevoie de logica sau de ratiune. O picatura de nebunie e bine-venita. Printre fumuri se intrevede silueta ce ridica turbion de sentimente si simtiri. Ma predau vartejului pentru ca iminenta lui ma lipseste de vointa. Cat timp nu e nevoie de cuvinte, totul este cat mai simplu.
Dar simplu nu inseamna si ceea ce iti doresti. Putina complexitate, putina conversatie nu strica niciodata, ci poate clarifica. Stii care e partea negativa a acestui schimb de replici? Ca e nevoie de 2 interlocutori, altfel am vorbi despre un monolog. Si aici nu e o scena de teatru!
Poate ca te stiu si cu ochii inchisi, poate ca nici nu am nevoie de ochii sa iti simt prezenta intoxicanta. Poate ca esti drogul de care aveam nevoie sa ma impulsioneze. Poate ca esti doar o flama in noapte. Eu nu am raspunsuri, am doar intrebari. Sa fii tu cel ce descalceste ghemul sau te dai lovit de prea multa realitate.
Apropierea ma innebuneste, departarea la fel. Simt dependenta cum se strecoara in vene si incerc sa maschez prin indolenta.
Cum poti sa pui o intrebare fara sa lovesti in intimitatea altuia cu bocanci noroiosi? Cum sa-ti faci vocea auzita cand nu stii cum sa rostesti cuvintele? Notiunile se strang in jurul meu ca satelitul si totusi nu imi lipseste puterea sau curajul de a le rosti. Dar ce ma opreste este privirea din ochii tai si pata ce parca ma apasa.
Nu ma simt intimidata, dar sunt putin ingandurata de cum ar putea afecta cuvintele mele starea de spirit a interlocutorului. Nu vrea sa sperii sau sa indepartez. Vreau sa ma simt pe teren stabil, sa stiu pe ce fel de ape navighez. Stiu ca nu exista garantii si certificate, dar pot exista certitudini pe care le simti pana in maduva spinarii.
Cu fiecare secunda ce trece simt tot mai tare lipsa atingerii destinului. Si distanta simt ca se adanceste. Nu am organele necesare pentru confruntare daca nu stiu ca vreau sa si aud raspunsul.
Ma pierd cand respiratia se apropie de sufocare si urmele vinetii de la tample imi sunt marturie ca nu numai ca imi pierd ratiunea la atingere, dar si constiinta. Nu vreau sa reclam sau sa proclam, dar vreau sa sustin ceea ce simt.
Si simt mai mult decat sunt obisnuita si nu stiu daca se prevede o dependenta sau numai o obsesie maladiva. Sunt singura in bucla simturilor ratacite?
nu pierduta, dar nici in cautare…. vegetand in asteptarea manilor tale
