Simt de parca saptamana asta a fost o nebuloasa. De parca nu am trait-o aivea, ci m-am rutinizat. Am stiut sa raspund la intrebari, sa zambesc si sa imi fac treaba. Dar nu eram eu. Eram pe pilot automat.
Fete si pixeli se perindau prin fata ochilor. Nu puteam reactiona, nu puteam intinde o mana de ajutor (nici nu aveam spre cine). Prizoniera in propriul corp, fara sanse de scapare sau control asupra situatiei; incapabila sa imi coordonez propriile miscari.
Sa fii strain in propria viata – multi au simtit asta. Dar cati dintre voi recunosc asta si iau initiativa? Cati v-ati pierdut increderea in tot si ati incetat sa zambiti pana ati incetat sa traiti? Cati dintre voi pot spune ca stiu cum e sa fii dat afara din propriul corp?
Neputinta de a te coordona, de a avea acces la ganduri si actiuni, incapacitatea de a tipa spre ceilalti ura ce mocneste in tine. Imposibilitatea de a gasi acea persona pentru a-ti elibera cele mai negre dorinte.
Nu mai vreau sa fiu condusa, nu mai vreau sa mi se arate calea dreapta si buna! Ce aleg sa fie pricina mea pentru caderea mea. Imi asum responsabilitatea actelor mele.
Dar tu? poti spune acelasi lucru nimic las si fara coloana vertebrala? Cum dai de greu te indoi, te folosesti de resursele altuia si pleci “sa te realizezi”?
