La primele cuvinte am inceput sa simt fiorul binecunoscut mie. Apoi celelalte cuvinte erau pentru mine de prisosinta deoarece nu mai era nevoie decat de un moment. Nu mai aveam nevoie de motive, explicatii!
Imi rasunau in cap ca o banda stricata si simteam nevoia de a le inlatura subit si violent. NU mai aveam nevoie de inca o “siropozitate” acuma.
Cuvintele curgeau inainte. De ce nu se oprea? Nu vedea ca sangele meu devenea negru? Vroia sa simta pe propria piele ura starnita in mine? Nu plange draga, este de ajuns sa te faca sa renunti la orice cuvant. Sa te fac sa taci. Sa opresc cuvintele.
“Nu intinde coarda”, “Nu calca pe teren minat decat cu protectie”, “Daca ti-e draga viata ia o gura de aer si intoarce-te la piatra de sub care te-ai tarat la lumina”… Nu ai vazut insemnele?
Prea tarziu, prea tarziu neicusorule. Nici mila si nici inima nu voi avea. Nu meriti!!
