Nu am făcut scandal, neică. Nici măcar nu am ridicat vocea. Nu avea sens în momentul acela. Scorpia din mine s-a retras frumos în străfunduri şi căţelul ce se gudură a ieşit la suprafaţă.
Bună tactica de impresionare a adversarului. A mers şi de data asta! Cât de bine? Rămâne de văzut pentru că scorpionul ce trebuia scos din vizuină încă nu şi-a anunţat prezenţa. Poate încă mai aşteaptă ascuns în nisipuri următoarea mea mişcare pentru a ataca.
Aştept, aştept şi apoi mai aştept un pic!
Sincer, eu ma bucur ca traim in Romania. In primul rand pentru ca acest fapt imi ofera multe bucurii marunte datorate in principal necunoasterii. Si apoi, in al doilea rand pentru ca suntem practic tara in care se poate intampla orice.
Vroiam sa va relatez ce frumos este pentru un om simplu ca mine sa dea nas in nas cu autoritatile fiscale. O adevarata tratatie ca sa spun asa. Am intrat sa intreb unde pot fi depuse formularele pentru redirectionarea a cei 2% din impozit (pe care oricum ni-l iau vrand-nevrand). Si ca sa se obseve atentia pe care acesti demni si merituosi functionari o acorda sistemului, programelor si oamenilor prima data am fost trimisa de la “PR” la ghiseu. Tanti incepe sa-mi spuna cum si unde sa ma prezint cu dosarul la primarie. Eu ma uit la ea stupefiata! Ii spun “ce dosar? stiam doar de un formular, pe care Autoritatea ce o reprezinti l-a pus la indemana pe net”.
Consternarea mea continua in momentul in care tanti pronunta cuvintele “scutire de impozit”. Ma uit ca vitelul de data asta si o intreb politicos din nou “nu e doar un formular?” Ea, la fel de vita la mine “nu stiu despre ce vorbiti”, intoarce spatele si asta e. Temporar inchis, dăăăăăăăăăăăăăăă!!!!
Ma intorc la colegul “PR” si ii spun frumos cu riscul de a-mi plezni o vena. Nu cumva aveti un program de REDIRECTIONARE din impozit???? Si surpriza, se innsenineaza fata “PR”, dar apoi repede, putin incurcat pune mana pe telefon. Eu mai vitel ca inainte ma uit la el. Sa mai stau, sa plec, oare vorbeste pt mine sau pur si simplu ma ignora? Pretind ca ma uit la ziarele intinse pe acolo cu insemnul scris mare “GRATIS” (de parca ar rezolva asta ceva cu impozitul) si mai astept cateva minute.
Intr-un final imi spune sa ma prezint la Directie. Care directie, nenea? Aia 5 ??? O voce din spatele unui monitor ii spoteste unde vine asta (pt k nenea nu stia nici unde lucreaza poate).
Ies fericita ca sistemul inca functioneaza avand la baza si ghisee oameni merituosi si ca banii nostri sunt in maini bune, mai bune ca niciodata.
Oare daca l-as plati eu in mod direct pe nenea, l-as pune sa se plimbe pe la ghisee toata ziua ? Eu zic ca se merita experimentul!!
Amenintarea ce plana surd si violent de imperios asupra acestui fapt, dorinta de a-l indeplini au fost factorii ce m-au determinat sa ma dau jos din pat in dimineata asta. Nu am retineri sau ganduri de retragere deoarece nu am motiv sa nu pasesc inainte.
M-ai adus in acest stadiu si e cazul sa constientizezi si sa responsabilizezi. Gata cu joaca, fraierica dulce si vorbe de amanare. Nu mai incap in viata mea acestea, precum nici lucrurile tale adunate in graba in sacosa de plastic gasita aruncata intr-un ungher.
Singurele ganduri ce le am acuma sunt legate de mine si ma mandresc cu asta. In final, eu sunt cea care primeaza in viata mea si am reusit sa ma adun din haul ce cu multa “atentie” l-ai creat in jurul meu.
Nu contez ca e cel mai potrivit pas, dar nici nu voi da inapoi. Daca e sa esuez, macar sa fie in stil mare. Ca un ultim Big Bang inainte de a ma prabusi iar in anonimat.
Nu garantez ca nu voi claca sau nu voi fi stapana pe situatie. Doar un lucru e clar. O voi face si pe asta! Apoi voi vedea unde am gresit sau daca am gresit ca mi-am donat sufletul cu atata usurinta.
Se naste o noua etapa, se dezvolta un nou om in viata mea. Un pas pe care l-am facut in laturi se pare ca a devenit intre timp crucial.
Imi pare ca lumea devine din ce in ce mai mica, se retrage sub pietre si se taraie sub lumina soarelui. Au disparut fiintele bipede, au fost inlocuite de un soi de animal terestru care se taraie in propriile urme baloase pentru a inainta.
Ma asez cuminte pe o treapta ce pare a fi apratinut candva unei scari de bloc si ma uit atent in jur la neputincioasele creaturi. Ma uimeste incapacitatea lor de a se misca si a constientiza ca aproape de ele zace pericolul. Corpul diform si lunguiet, lipsa de personalitate si nici o urma de inteligenta, fie ea cat de primitiva si naiva. Una dintre ele incearca fara succes sa se deplaseze si la un moment dat se rastoarna si incep sa oberv un alt lucru interesant.
Nu erau creaturi neobisnuite. Mi-erau la fel de cunoscute ca si aerul pe care il respir. Si totusi de ce nu am reusit sa reperez asta de la inceput? Nu am reusit sa vad dincolo de aparente si sa observ ca cei ce se miscau ca niste moluste in fata mea imi erau familiari. Poate pentru ca nu mai e nimic dincolo de aparentele unei moluste nesemnificative sau poate pentru ca nu mai am motive suficiente ca sa vada dincolo de ele.
Si de ce m-as deranja? Nu am motive si nici inclinatii sa-i inteleg sau compatimesc. Pentru mine sunt o masa de moluste nevrednice nici sa se miste!
La primele cuvinte am inceput sa simt fiorul binecunoscut mie. Apoi celelalte cuvinte erau pentru mine de prisosinta deoarece nu mai era nevoie decat de un moment. Nu mai aveam nevoie de motive, explicatii!
Imi rasunau in cap ca o banda stricata si simteam nevoia de a le inlatura subit si violent. NU mai aveam nevoie de inca o “siropozitate” acuma.
Cuvintele curgeau inainte. De ce nu se oprea? Nu vedea ca sangele meu devenea negru? Vroia sa simta pe propria piele ura starnita in mine? Nu plange draga, este de ajuns sa te faca sa renunti la orice cuvant. Sa te fac sa taci. Sa opresc cuvintele.
“Nu intinde coarda”, “Nu calca pe teren minat decat cu protectie”, “Daca ti-e draga viata ia o gura de aer si intoarce-te la piatra de sub care te-ai tarat la lumina”… Nu ai vazut insemnele?
Prea tarziu, prea tarziu neicusorule. Nici mila si nici inima nu voi avea. Nu meriti!!
M-am trezit destul de calma ca sa nu zbier la vecinu ce-si lasase muzica latrand la maxim. Stiam ca va urma ceva maret!! Intr-un fel abia asteptam sa ajung la asa zisul scarbiciu. De data asta nu timpul, ci Eu nu mai aveam rabdare 
)
Biroul ma astepta la fel de plin de praf si de hartioare cum il lasasem. Mai norocoasa decat colegul din fata mea, care strangea resturile unui “bun” si “omenos” coleg lasate peste tot (unele chiar pareau sa aiba o viata proprie)!
Mi-am inceput ziua cu sarg si drag de munca, cu deschiderea paginii de e-mail si a solitaire-ului ) Apoi cand sefa a aparut in peisaj m-am apropiat tiptil de ea cu foaia si a inceput balciul. “Nu biroul asta, ci celalat”, “nu noi ne ocupam, ci colegul” care nu era acolo. So on and so forth.
Si pana la ora 1 P.M. eram un om liber, un suflet plin de agitatie ca incepe o alta etapa. Nu regretam ce lasam in urma, ci frematam la gandul celor ce vor fi.
Acuma sunt om independent, suflet nelinsitit, free lancer, si between jobs. Adik somer cu acte in regula si sa fiu eu de-mi pare rau de o singura semnatura ce am lasat azi!
Minunea vietii mele s-a petrecut cu ceva timp in urma. Inca nu m-am desprins de ea si inca imi umple inima si viata de bucurii. Nu are sens sa urmaresc vreo logica, nu imi doresc sa descifrez, nu tind sa ma intind spre absolut.
Prefer sa ma rezum la ceea ce se intampal chiar sub ochii mei si sa ma inveselesc la fiecare miscare si sunet pe care le percep. Aleg sa zambesc cand vad ochii larg deschisi clipind spre mine hoteste, sa sar in sus cand mi se porunceste. Aleg sa vad vitalitatea frematand sub pielea fina si sa o simt scurgandu-mi in vene dorinta de a vedea mai mult.
Aleg sa te privesc si sa ma bucur ca viata mea va fi mai plina acum ca tu ai aparut!
Nu am cheeeeeef azi !!!!! as behai non-stop , asta numa asa de a colora sonorizarea orasului.
Si de ce sa mai am chef cand toti din jur sunt cum sunt si nu ca mine? Cum de indraznesc ei nesimtitii sa nu fie ca mine?
Gata!! De maine revolutiune! Toti ca mine sau am sa va impun eu !
