Grabita de caldura ce o simteam in papuci grosi de iarna (ce-i suportasem toata ziua langa nenorocita aia de unitatea de la scarbici) maream pasul spre intrarea in scara blocului. La un moment dat simteam ca plutesc spre intrare, picioarele nu mai atingeau nimic! Levitam! Eram la un pas de usa si treceam in lumea minunata a casei Bizzaro! Ce minunat mi se parea totul! O parte din mine era reticenta, nu credea ca poate fi asa de usor sa-mi implinesc visele de peste zi. Statea in asteptarea acelei clipe ce va narui totul.
Ultimul pas. Eram deja acolo. Ma si vedeam scufundata in placerile mici si ascunse ale casei. Un zgomot din scara mi-a atras atentia in acel fatidic moment.
Era prea tarziu sa dau inapoi. Invitabilul se produse. Si uite-ma stand fata-n fata cu fiara. Ochii injectati, botul deschis lasand la vedere coltii, mirosul specific de probleme tehnice pe langa copaci si usile vecinilor. Cainele, javra fara suflet si numai colti era in fata mea, gata parca sa guste din sacosa sau piciorul meu.
Brusc nu mai levitam, eram plumbuita pamantului, blocata intre ochii vigilenti si colti. Gandeam ca in aceasta clipa casa Bizzaro era asa de departe (ca pana la etaj 1 nu e lift si nici taxiu nu ma duce si nici nenea “de proximitate” nu imi va face onorea unui drum pana acolo in siguranta).
Inchisei ochii pt o clipa sa-mi adun puterile, urma lupta cea mai importanta din viata mea si pentru viata mea. Cand i-am deschis, surpriza, eram deja in scara blocului, cainele fugarea in jurul imobilului pisica vecinii de la 4 (cred ca l-as fi platit daca reusea sa o faca sa dispara) .
Pana la urma fiara s-a transformat in Cutzu dar asta nu inseamna ca el este cel mai bun prieten al omului.
