Zgomotul si furia , cred ca ar fi cele mai potrivite cuvinte pentru a descrie prin ce am trecut eu zilele trecute. Plina de avant tineresc (in floarea varstei ce ma aflu) am purces inarmata cu tot entuziasmul de care pot dispune. Am urmat tot tipicul necesar, ca pe un ritual sfant si nestramutat.
Nu am indraznit sa ma gandesc o clipa de ce fac toate celea. Mi se pareau perfect normale si vorba babei de la targu de oale „ca asa e frumos si asa e bine”. Toata zidaria si tatuarea indispensabila, intolirea dupa tipicul fashion-ului si trend-ului a durat mai mult decat am gandit, dar rezultatul a fost suficient de multumitor ca sa ii acord un zambet din coltul gurii.
Hop-top apoi intr-un mijloc de transport si uite-ne ajunse la oaza dorita. Locul cu pricina se dorea a fi unul cu pretentii de a rupe barierele sunetului si de a intrece smogul londonez.
Mixtura si ingramadeala, hoinareala si miscare ritmica fara nici un sens si finalitate.
Ma simteam ca in ceaunul imens al unei vrajitoare medievale unde eram izbita dintr-o parte in alta de linguroiul ei malefic. Si in aceasta ipostura ma aflam cand gandul imi rasari in minte „pentru asta m-am chinuit si m-am <ritualizat> atata acasa?”
Numai o astfel de forma mai cunoastem de distractie? Sau mai bine zis : de ce suntem atrasi de o asemenea forma de manifestare?
Sa fie cumva instinctul animal din noi care se doreste exprimat cum faceau stravechii in fata pesterilor? Sau totul e doar un ritual de imperechere fara rost?
