Vestigii

Mereu exista ceva care ne tine in trecut. Intrebarea este daca cicatricile noastre ne poarta pe noi sau noi pe ele! Poate intr-o zi lamele cuvintelor vor fi pe deplin inlaturate, dar pana atunci vestigiile sunt peretii prezentului.

Inconstienta

Se pare ca unora nu le este de ajuns repertoriul standard, international de semne si de expresii care sa transmita mesaje. Exemplul de fata l-am descoperit la Gheorgheni, HR intr-o piata.

O zi

Azi nu am plâns şi nici nu am râs…azi nu am mers şi nici nu am venit…azi nu am luat şi nici nu am dat…azi nu am tăcut şi nici nu am vorbit cu tine…azi nu am făcut planuri şi nici nu le-am dărâmat… azi nu am construit palate şi nici nu le-am distrus…. azi am făcut ceva mai semnifcativ decât să tâjesc după o vorbă întârziată! Azi am trăit pentru că sunt întreagă, nimic nu lipseşte şi totul se va completa. Şi dacă ţii cont că totul se schimbă, atunci gândeşte că uşa promisă a fi deschisă este posibil să se fii închis sau mutat. Fereasta freamătă de la vânt şi corpul inert de oboseală se uită absent la jocul umbrelor şi al vocilor. Azi a fost senin, mâine…..

Bună, mă mai ţii minte?

Întind mâna să cuprind ce înseamnă să respir….nimic nu e acolo, nimic nu e aici….totul e în mine şi va rămâne închis.

Aminteşte-ţi de prezent

Amurgul îşi strecoară fâşiile de întuneric asupra camerei. Foşnetul copacilor din faţa geamului meu se aude ca o ameninţare sumbră a ceea ce poate urma. Îmi întorc privirea către masa pe care zac foile care cu greu le-am salvat de la focul purificator al ultimei crize.  Ce ar putea să urmeze acuma? Când totul îşi schimbă forma la fiecare 3 minute? Totul se poate nărui, dar la fel de bine totul poate reveni la forma iniţială. Forma lor de dinainte de momentul zero al prăbuşirii. Privesc cu ochi sticlos la clipele din urmă…  Nu mă mai atrage nicio urmă de sentiment blând. La răscruce mi-am ales destinul şi astept să fie vremea mea. Amintirile nu sunt decât o modalitate de a mă atrage în abis. Refuz.

Foşnetul se precipită şi se extinde… bubieli în jurul meu. Se întrevede ce trebuia să fie. Întorc spatele şi pironită asupra luminii pâlpâitoare a focului arunc şi ultimele suveniruri ale celui care am fost. Frunze, vânt, fum… Mai departe, spre un alt foc mistuitor mă îndrept ademenită de privirea calmă de azur. Îmi cântăresc în minte dimensiunile dezastrului pe care îl pot provoca. Linişte în mine. Foşnetul e aproape. Înţeleg chemarea ascunsă în mine. Pornesc. Dincolo pare mai luminos şi mai frumos. Instanţe ale trecutului se furişează în dreapta mea, stânga le elimină treptat şi irevocabil. Ochiul de jar mocneşte în mine şi îl las să mă cuprindă. Ştiu că mâine nu va mai fi un aici sau un eu, dar va fi un acolo şi un alt timp.

Împachetez cu grijă ultimele foi şi le privesc perpelindu-se. Nimeni nu va ştii, nu va bănui cele petrecute. Cu mişcări mecanice de forfece metalic se taie ultimele conexiuni. Liber şi disponibil. Îndrăzneşte acum să atingi prezentul.

Iarăşi pe culme

Azi am fost pe val…cuvintele ieşeau fără să mă străduiesc prea mult, am avut nevoie doar de  tastatură şi de un monitor. Nici nu mai simt golul ce se îtinde înăuntrul meu. M-am obişnuit cu el, chiar mi-ar lipsi dacă nu ar mai fi. Şi nu se întrevăd semne de o altă rezolvare, pentru că nu vreau să fiu eu cea care pune piciorul în prag. Pot şi eu la fel de bine să ignor elefantul roz din încăpere şi să-l ocolesc atunci când începe să ocupe prea mult spaţiu. Şi frumos mai este elefănţelul nostru, l-am îngrijit bine.

Mai am răbdare. Şi în plus, mereu revii la mine în vise, nu renunţi la ceea ce vrei să-mi spui. Vorbeşte!

Postcard

După zile petrecute în micul meu locşor din oraş, orizontul mi se lărgeşte odată ce privirea îmi curge lin peste culmile din zare.  Aerul curat pare o binecuvântare şi îmi deschid palmele pentru a-l aspira cu întreaga fiinţă. M-am delectat nu numai cu atmosfera parcă primenită, dar şi cu zâmbetul inocent şi plin de cunoştinţe ascunse ale celui care nici primul an nu l-a străbătut complet în viaţă. Baterii  reîncărcate şi griji închise în cufărul neliniştirilor lăsat în colţul crepuscular al camerei. Coline neregulate şi masive impun tăcerea şi contemplarea. Pete de azur peste tot, alături de nori şi de crengile semi-dezgolite ale copacilor. Dar nicio pată ca cea pe care o vedeam de câte ori închideam ochii, obsedant şi pedant.

Timp de sculptat veşnicia în lumina zorilor şi în privirea candidă a mielului care zburdă peste câmpul înverzit.

Fobia

O gheară de lumină se prelingea pe peretele scufundat în mâlul construcţiei de visuri. Se îndrepta rapid spre centru, încerca să se strecoare repede pe toată suprafaţa pentru a o descoperi vederii oarbe. În încercarea de a trece neobservată s-a ciocnit cu ultima fărâmă de speranţă rămasă într-un colţ sub dărâmăturile aşteptărilor.  Astfel,  pe furiş un mic spaţiu a apărut pentru o pată de culoare, un palidă tentă de azur care să suplinească şi împlinească.  Aburul călduţ şi azurul primăverii nu sunt decât raze superficiale de UV-uri pentru ochii neobişnuiţi cu altă sursă de lumină decât cea reflectată de pe mâzga lacului de lacrimi vărsate în inconştient. Fobiile cresc şi se înmulţesc nestingherite de prezenţa pândarului, pământ propice pentru paranoia. Noroc să fie sau doar prilej fortuit apariţia apatiei cauzate de astenia de primăvară? Indiferent de răspuns braţele se deschid în întâmpinarea apatiei şi anemiei! Iar gândul meu obscur întinde tenacule pentru a cuprinde tremurul ochilor răzleţi, pătaţi.

Bizzaro-world

Dimineaţa se mistuia încet în lumina ledurilor de la monitor şi tastatura. O nouă  zi pregătea un atac surpriză asupra simţurilor mele.  Acuma nu îmi rămâne decât tăcerea, liniştea completă şi reconfortantă. Alteori căutată şi dorită; acum doar apăsătoare şi parcă mustrătoare pentru torentul de cuvinte pe care le-am absorbit aseara.  Aşa că astăzi sorţi au decis. Muţenie prin obligaţie şi nu prin alegere. Iar dacă se iveşte tentativa de a exersa glăsciorul se pedepseşte printr-o tulburătoare mixtură de geamăt şi de scrâşnet de hârtie.  Mă uit cum se preling valuri de aburi de pe marginea cănii şi încerc să le sorb în mine cu nesaţ. Uitasem că azi nu e nimic real şi am atentat la un Jedi mind trick pentru a apropia până la confuzie mirosul cafelei cu pata de azur.

Buna din nou si de la inceput

Descopăr cu stupoare că mi-e din ce în ce mai greu să mă desprind de privirea sfredelitoare care se reflectă în oglindă. Şi asta pentru că nu sunt ochii mei cei care se uită la mine cu sclipiri de inchizitoriu.  Schimbarea de scenariu se pare că  a avut un efect compromităţor, pe care nu-l prevăzusem. Personajele pare a fi aceleaşi cu mici modificări, nu se mai acceptă orice fel de comportament, pentru că nu mai suntem la grădi unde personalităţile noastre erau în formare. Cu unii este posibil să o iei de la început, dar cu unii nu se mai încape în această formulă de noutate. La fel ca orice progres şi pas înainte, ceva anume se va pierde pe parcurs – fie că ne place, fie că nu. Dar unele sentimente şi gesturi rămân întipărite în memoria senzuală a corpului ca mici particole înfierate în membranele celulelor. Întinsă comod pe canapea, în mod inconştient mâna îmi atinge locul fin de pe gât unde au rămas urmele buzelor tale calde. Sărut aproape furat în timpul îmbrăţişării şi în acelaşi timp gest de intimitate care surprinde o altă latură a fiinţei umane.